La concerte, mereu e un om căruia ai vrea să îi rupi capul. Să îl iei, frate, şi să-l arunci, să-l faci stea. Şi-apoi, dacă mai are şi pălărie sau o freză “în sus”, ai vrea să îl rupi de două ori. Apoi, tot la concerte, mereu un om căruia ai vrea să îi rupi picioarele. Să le rupi, frate, şi să-l baţi cu ele. Dar înainte, recomand să îl descalţi, poate are papuci faini. Sunt oamenii ăia la care te uiţi şi nu poţi decât să îţi imaginezi cum îi şutezi. Cei pe care nu vrei să ştii cum îi cheamă, de care nu te interesează c-au haine faine sau că sunt “super drăguţi”. Nu vrei să ştii de ei, vrei să nu existe în faţa ta. Chiar dacă te gândeşti că, “bă, omu’ ăsta poate e ok şi eu îl înjur.” Nu. Toate gândurile bune sunt tăiate de “dă-te naibii din faţa mea.”
Am fost aseară la Morcheeba ( Mulţumesc, EVZ! )Prin Electric Brother şi The Amsterdams am trecut cu bine, cu bere proastă şi cu distanţă de un metru între oameni. Apoi, la Morcheeba, ne-am strâns ca găinile când plouă. Adică ne-am înfoiat, am cotcodăcit şi ne-am băgat capetele în dosurile altora. Atâta tot că eu m-am dus de la nouă jumate, prin ploaie! şi prin frig! ca să prind loc în faţă, iar cocoşii au venit patru ore mai târziu să-mi dea peste nas – la propriu – cu legitimaţiile lor de presă şi cu înăţimile lor de “două capete peste mine”.
ex: un tip mi-a zis aşa: “Suntem de la presă, avem tot dreptul să stăm în faţă, să facem poze.” După puţin timp, scoate un telefon deştept şi face poze. “Uau”, mă gândesc,” înseamnă că şi eu sunt de la presă! La fel şi prietenii mei cu care am venit. Iată, avem şi noi telefoane mai mult sau mai puţin deştepte.”
Morcheeba cântau iar eu eram deja înăcrită. M-am întrebat dacă oamenii ăştia nesimţiti mi-au stricat mie seara, sau dacă mi-am stricat-o singură. Poate că eram eu o îmbufnată căcăcioasă care nu mai ştia regulile. Unde-s zilele alea în care nu mă deranja dacă eram călcată în picioare, pentru că şi eu călcam, unde-s zilele alea în care eram toţi prieteni în Club Rapid din Braşov şi ne ajutam unii pe alţii să ne ridicăm de pe jos? Unde-s pumnii de la Zob care veneau mereu cu un zâmbet de scuze şi un pic de teamă că cineva o să te pocnească îndărăt. Ne-am civilizat? Şi dacă ne-am civilizat, înseamnă că nu putem să ne mai bucurăm? Că trebuie să ne domolim până şi entuziasmul? La urma urmei, oamenii din faţa mea vroiau doar să o vadă pe Skye Edwards şi dinţii ei strălucitori. La fel ca mine. Poate pentru prima şi singura dată. La fel ca mine. De ce i-am urât, atunci?Pentru că au venit DUPĂ mine. Eu cred în primii oameni, cred în cozi şi le respect. Dar la concerte? Oare mai e valabil respectul? Sunt sigură că nu vroia nimeni să mă împingă, săracii nu prea aveau de ales. Adevărul e că se aude mai bine din faţă. Până şi eu mi-am pus ochelarii. Mă gândesc, ce rost are să mai stai aproape de scenă dacă oricum te enervează fiecare om care stă în faţa ta? Ce folos, ce bucurie?
Oricum, mi-am primit şi eu ocări. La Parov Stelar, m-am dus în spate de tot, ultima eram. Într-un salt nebun, revanşator, i-am dat uneia hot dog-ul pe jos. A făcut figura obişnuită de “Hai, frate, pe bune?! Am dat 8 lei pe un căcat de crenvurşti între două felii de pită!” Nu mai aveam niciun ban, altfel i-l plăteam. Dar serios: intri la Parov Stelar cu hot dog? Cam cât de înfometat să fii?
Apoi n-am găsit taxi spre casă.
